8.1. Definitie
O arie
naturală protejata este o zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu
perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare,
în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografie, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă
natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.
8.2. Beneficii aduse de catre ariile natural protejate
Ele
protejează cursuri de apă importante; cuprind zone de o remarcabilă frumuseţe
şi semnificaţie culturală; adăpostesc comunităţi umane ce au culturi
tradiţionale; protejează teritorii care reflectă istoria interacţiunii omului
cu mediul; sunt locuri de maximă importanţă pentru turism, cercetare şi
educaţie.
Ariile
protejate sunt în mod deosebit importante pentru menţinerea biodiversităţii -
ecosistemele, speciile şi varietatea genetică care alcătuiesc diversitatea
vieţii. Ele conservă caracterele complexe şi mereu schimbătoare ale
ecosistemelor. Ele sunt un prim loc de apărare împotriva dispariţiei speciilor
mari şi mici. Ele păstrează diversitatea biologică, sălbatică sau cultivată a
unora dintre cele mai importante recolte ale omenirii. De asemenea, reprezintă
un rezervor vital pentru plantele şi animalele necesare medicinei.
Ariile protejate îmbunătăţesc, de asemenea,
calitatea vieţii umane, în mod deosebit ca locuri de recreere. Acest fapt este
deosebit de important în Europa, unde foarte mulţi oameni locuiesc în oraşe şi
au pierdut contactul nemijlocit cu natura. Ariile protejate oferă oportunităţi
pentru petrecerea timpului liber, sunt un antidot pentru stres şi un loc pentru
înţelegere şi învăţare. Mai mult, ele sunt o sursă de reînnoire mentală,
psihică şi spirituală.
Mulţi cred că abordarea problemelor de mediu
nu trebuie făcută doar din punctul de vedere al beneficiilor omului. Şi alte
specii au dreptul să existe şi ariile protejate sunt o cale importantă de a le
da o ş ansă de supravieţ uire. Puţini europeni au văzut vreodată un urs sau o
balenă dar celor mai mulţi le-ar părea rău ca aceste specii să dispară.
Dezvoltarea nu reprezintă o nevoie universală, astfel încât câteva zone
trebuiesc lăsate naturii sălbatice.
8.3 Categorii de arii protejate
A) Rezervaţii ştiinţifice
Rezervaţiile
ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând
elemente reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic,
geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea
rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea
integrităţii zonei protejate.
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice
asigura un regim strict de protecţie, prin care habitatele sunt păstrate într-o
stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot desfăşura numai
activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent.
Rezervaţiile
ştiinţifice corespund categoriei I a IUCN (Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii) - Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată administrată
în principal în scopuri ştiinţifice.
B) Parcuri naţionale
Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop
este protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul
biogeografic naţional cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub
aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic,
paleontologic, speologic, pedologic, sau de altă natură, oferind posibilitatea
vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.
Managementul parcurilor naţionale asigura
menţinerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecţia
ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în
condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a
resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului
atribuit.
Regimul de gospodărire se stabileşte prin
regulamente şi planuri proprii de protecţie şi conservare aprobate de
autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit
dispoziţiilor prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi cuprinse
ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin
influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe
cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de
protecţie ca rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general,
pe suprafeţe mari de teren
Parcurile
Naţionale corespund categoriei ÎI a IUCN – “Parc naţional: arie protejată
administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere”.
C) Monumente ale naturii
Monumente ale naturii sunt acele arii
naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor elemente
naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică
deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare,
endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi
faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de
apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere,
precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin
unicitatea sau raritatea lor. Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în
perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie, pentru asigurarea
integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de
destinaţia şi de deţinătorul terenului.
Managementul monumentelor naturii se face
după un regim strict de protecţie care asigură păstrarea trăsăturilor naturale
specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei
poate fi limitat sau interzis.
Monumentele naturii
corespund categoriei III IUCN– “Monument natural: arie protejată administrată
în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice”.
D) Rezervaţii naturale
Rezervaţiile naturale sunt acele arii
naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate şi
specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,
hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este
determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.
Managementul rezervaţiilor naturale se face
diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora prin măsuri active de
gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea
protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă
activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice,
educaţionale organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă
a unor resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau
exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului
pentru care au fost desemnate, rezervaţiile naturale pot avea caracter
predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic,
peisagistic, speologic, de zona umedă, marină, de resurse genetice şi altele.
Aceste rezervaţii corespund categoriei IV
IUCN şi anume arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată
administrată în special pentru conservare prin intervenţii de gospodărire.
E) Parcuri naturale
Parcurile naturale sunt acele arii naturale
protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor ansambluri
peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul
timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau
culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte
menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu natura prin protejarea
diversităţii habitatelor şi peisajului promovând păstrarea folosinţelor
tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor,
practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale.
De asemenea, se oferă publicului
posibilitate pentru recreere şi turism şi se încurajează activităţile
ştiinţifice şi educaţionale.
Parcurile Naturale corespund categoriei V
IUCN- “Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru
conservarea peisajului şi recreere”
Rezervaţiile biosferei sunt acele arii
naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor zone de
habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei
se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau
acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice
floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate
din amenajarea tradiţionala a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa
omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror
existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul
dezvoltării durabile şi armonioase. Mărimea rezervaţiilor biosferei este
determinată de cerinţele de protecţie şi conservare eficientă a mediului
natural şi a diversităţii biologice specifice.
Managementul rezervaţiilor biosferei se
realizează conform unor regulamente şi planuri de protecţie şi conservare
proprii, în conformitate cu recomandările Programului Omul şi Biosfera de sub
egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi
situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se
realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia
patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.
Pentru asigurarea protecţiei şi conservării
unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice, precum şi
pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de
consum ale populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic natural de
regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot
delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare şi de
valorificare a resurselor, după cum urmează:
Zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare al rezervaţiilor ştiinţifice.
a.Zone tampon, cu rol de
protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise activităţi limitate
de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizaţiile date
de administraţia rezervaţiei.
b.Zone de reconstrucţie
ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului deteriorat.
c.Zone valorificabile
economic, prin practici tradiţionale sau noi, ecologic admise, în limitele
capacităţii de regenerare a resurselor.
Rezervaţiile biosferei
cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de
dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.
- Zone umede de
importanţă internaţională-sunt acele arii naturale protejate al căror scop este
de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea
biologică specifică zonelor umede.
Managementul acestor
zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării durabile a
resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile
Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în
special ca habitat al păsărilor acvatice.
H) Situri naturale ale patrimoniului natural
universal
Siturile naturale ale patrimoniului natural
universal sunt acele arii naturale protejate al căror scop este ocrotirea şi
conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente
naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală.
Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea
integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În
cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt
orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de ocrotire şi
conservare a sitului natural.
Managementul siturilor naturale ale
patrimoniului natural universal se realizează în conformitate cu regulamentele
şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu respectarea prevederilor
Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub
egida UNESCO.
I) Arii speciale de conservare
Ariile speciale de
conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conservă,
menţine şi acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de conservare
favorabilă habitatele naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl
este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt special desemnate pentru
conservarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor
menţionate în anexele nr. 2, 3 şi 4.
Managementul ariilor
speciale de conservare necesită planuri de management adecvate specifice
siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi măsuri
legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării
habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor ca şi perturbarea speciilor
pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan său proiect indirect legat sau
necesar pentru gestiunea sitului dar susceptibil de a-l afecta într-un mod
semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ţinând
cont de obiectivele de conservare a ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau
proiecte în ariile respective care afectează aria, orice activitate în aceste
zone se va face cu consultarea publicului. Ariile speciale de conservare sunt
desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 92/43/CCE din 21
mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice
şi vor face parte din reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea
statutului lor de către Comisia Europeană.
J) Arii de protecţie
specială avifaunistică
Ariile de protecţie
specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de
a conservă, menţine şi acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de
conservare favorabilă habitatele specifice desemnate pentru protecţia speciilor
de păsări migratoare sălbatice, mai ales a celor menţionate în anexele 3 şi 4.
Managementul ariilor
speciale de protecţie se realizează că şi pentru ariile speciale de conservare.
Ariile speciale de
protecţie sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei
79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice şi vor
face parte din reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor
de către Comisia Europeană.
8.4. Parteneriate în
managementul ariilor protejate.
Pentru a fi eficienţi în munca lor, managerii
ariilor protejate trebuie să conlucreze cu o gamă largă de parteneri din afara
sectorului oficial al conservării naturii. Ei trebuie să conlucreze cu
fermierii locali, cu firmele locale, pot folosi voluntari conservaţionişti. Cu
cât vor încheia mai multe parteneriate pentru administrarea ariei protejate, cu
atât mai mulţi oameni şi instituţii le vor asigura succesul.
Este foarte importantă formarea unei alianţe
cu localnicii, astfel încât ei să se simtă incluşi şi nu excluşi de la ceea ce
se întâmplă în ariile protejate. Este necesar ca reprezentanţii lor să facă
parte din organele de management. În unele cazuri este recomandabil să se meargă
şi mai departe şi să se instituie un sistem de management comun.
Managementul comun pentru arii protejate se
stabileşte în baza unor acorduri. Acestea sunt acorduri de colaborare între
agenţiile guvernamentale responsabile pentru ariile protejate şi diferiţi
mandatari (grupuri organizate de utilizatori, firme, universităţi, organizaţii
de conservare a naturii, etc.) pentru a dezvolta şi implementa un management
specific.
Un astfel de acord va
identifica: resursele ariilor protejate şi modul lor de folosire durabilă, în
conformitate cu scopurile ariilor protejate; un sistem de drepturi şi obligaţii
pentru aceşti utilizatori; proceduri de luare a deciziilor colective şi de
rezolvare a conflictelor care ar putea apărea.
Pentru utilizatorii resurselor, managementul
comun are avantajul că recunoaşte drepturile lor asupra resurselor. Pentru
administratori, face ca managementul să fie mai fezabil şi mai eficient, în
acelaşi timp respectând şi scopurile conservării.
8.5. Ariile protejate şi
dezvoltarea durabilă locală.
În trecut, de multe ori
s-a afirmat că scopurile comunităţilor locale şi cele ale ariilor protejate
sunt în conflict. Drept urmare, administraţiile ariilor protejate au impus
adeseori controale şi reguli care se bazau pe o “incompatibilitate” între cele
două grupuri de interes şi astfel comunităţ ile locale au fost dezavantajate de
prezenţa ariilor protejate în apropierea sau în jurul propriilor lor case.
De fapt însă, ariile
protejate şi localnicii se pot ajuta reciproc şi pot deveni avocaţi ai
necesităţilor fiecăruia dintre ei: comunităţ ile locale pot beneficia financiar
şi în alte moduri de pe urma ariilor protejate iar ariile protejate pot
beneficia de pe urma implicării localnicilor în planificare şi management.
Pentru aceasta însă,
prezenţa ariei protejate trebuie să determine o politică ce încurajează
creşterea economiei locale în mod durabil. Localnicii vor vedea valoarea ariei
protejate ca o sursă de venituri şi locuri de muncă.
Câteva dintre modalităţile de a realiza această sunt:
Câteva dintre modalităţile de a realiza această sunt:
- comercializarea produselor locale (vin, lichioruri, brânză, miere, apă de izvor, etc.) cu numele ariei protejate pe etichetă, aşa cum fac mănăstirile de multe secole;
- dezvoltarea abilităţilor comerciale ale comunităţilor locale astfel încât ele să poată să vină în întâmpinarea nevoilor turiştilor, în special pentru cazare şi masă;
- crearea unor ateliere meşteşugăreşti, deschiderea de puncte de vânzare în interiorul sau exteriorul ariei protejate, astfel încât să fie încurajată practicarea meseriilor tradiţionale şi valorificarea artizanatului local;
- utilizarea calităţilor peisajului şi a împrejurimilor liniştite pentru înfiinţarea unor aşezăminte de sănătate şi case de odihnă;
- încurajarea comunităţilor locale în realizarea unor muzee ale vieţii rurale şi în găsirea altor căi de evidenţiere a relaţiei lor cu natura;
- dezvoltarea agroturismului legat cu vizitarea ariei protejate.
Pe de altă parte, este
nevoie de o politică de implicare a localnicilor în planificarea şi administrarea
ariei protejate, ceea ce va conduce în final la un management comun. Aceasta va
da localnicilor sentimentul implicării şi al proprietăţii asupra ariei
protejate.
Acestea sunt căile de a
determina comunităţile să fie capabile să aibă grijă şi să valorifice în sens
durabil propriile valori ale patrimoniului natural.
Odată ce a fost
stabilită bază legală pentru ariile protejate, următoarele priorităţi sunt
planificarea şi managementul eficient. Aici, prin “management” înţelegem
planificarea, relaţ iile cu guvernul şi cu comunităţile locale, aplicarea
cercetărilor, precum şi sarcinile manageriale curente, cum ar fi: menţinerea
potecilor, asigurarea serviciilor pentru vizitatori, educaţia ecologică,
monitorizarea, pregătirea şi perfecţionarea personalului, etc.
Managementul eficient
al ariilor protejate depinde în primul rând de existenţa unor instituţii
adecvate. Acest punct este deseori punctul slab din sistemul ariilor protejate,
în special în cele mai recente. În ciuda diferenţelor, sunt recomandate două
acţiuni principale pentru fiecare ţar ă: un plan pentru sistemul naţional de
arii protejate, care trebuie evaluat la intervale regulate şi un plan de
management pentru fiecare arie protejată, mică sau mare. Acestea sunt
instrumente vitale pentru asigurarea unui management eficient în orice
situaţie.
Administrarea unei arii
protejate depinde de obiectivele stabilite pentru acea arie. Aria este desemnat
ă protej ării unei specii sau pentru încurajarea succesiunii naturale? Este
pentru a conserva un mod de viaţă sau pentru a restaura vegetaţia? Sistemul
categoriilor de management pentru arii protejate publicat în Legea Ariilor
Protejate 462/2001 poate ajuta la asigurarea clarităţii în enunţarea
obiectivelor potrivite pentru fiecare arie.
Ariile protejate, prin
valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor,
sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi
seminaturale.
Ariile protejate sunt percepute încă de
foarte mulţi oameni, doar în sensul lor “conservaţionist”, fiind considerate
adevărate „oaze” ale naturii sălbatice care trebuie protejate numai pentru
conservarea speciilor care le populează. Foarte puţin este recunoscut faptul că
zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie de fapt suportul
“vieţii” şi implicit al dezvoltării socio-economice.
S-au constituit astfel, arii protejate care
conservă zone naturale de pe glob, unde intervenţia omului este aproape
inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este prezentă, cum e cazul
peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală deosebită.
Monitorizarea creşterii reţelei globale a
ariilor protejate, distribuţia lor şi obiectivele de management ale acestora
sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se
găseşte o anumită arie protejată şi, mai ales, cât este de eficient
managementul ariei protejate.
Suprafaţa totală a ariilor naturale
protejate din România este de aproximativ 20% din suprafaţa României.
România are un capital natural extraordinar
de bogat, fiind din acest punct de vedere una din cele mai bogate tari din
Uniunea Europeană, capital ce oferă resurse inestimabile pentru o dezvoltare
armonioasă pe termen lung. Cele mai valoroase elemente ale acestui patrimoniu
sunt incluse în ariile natural protajate care ocupa aproape o cincime din
teritoriul ţării.
