Managementul unui GIS

CAPITOLUL II – MANAGEMENTUL UNUI GIS - Ariile naturale protejate

1.Definiție

O arie naturală protejata este o zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografie, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.

2. Beneficii aduse de catre ariile natural protejate

Ele protejează cursuri de apă importante; cuprind zone de o remarcabilă frumuseţe şi semnificaţie culturală; adăpostesc comunităţi umane ce au culturi tradiţionale; protejează teritorii care reflectă istoria interacţiunii omului cu mediul; sunt locuri de maximă importanţă pentru turism, cercetare şi educaţie.

 Ariile protejate sunt în mod deosebit importante pentru menţinerea biodiversităţii - ecosistemele, speciile şi varietatea genetică care alcătuiesc diversitatea vieţii. Ele conservă caracterele complexe şi mereu schimbătoare ale ecosistemelor. Ele sunt un prim loc de apărare împotriva dispariţiei speciilor mari şi mici. Ele păstrează diversitatea biologică, sălbatică sau cultivată a unora dintre cele mai importante recolte ale omenirii. De asemenea, reprezintă un rezervor vital pentru plantele şi animalele necesare medicinei.

 Ariile protejate îmbunătăţesc, de asemenea, calitatea vieţii umane, în mod deosebit ca locuri de recreere. Acest fapt este deosebit de important în Europa, unde foarte mulţi oameni locuiesc în oraşe şi au pierdut contactul nemijlocit cu natura. Ariile protejate oferă oportunităţi pentru petrecerea timpului liber, sunt un antidot pentru stres şi un loc pentru înţelegere şi învăţare. Mai mult, ele sunt o sursă de reînnoire mentală, psihică şi spirituală.

 Mulţi cred că abordarea problemelor de mediu nu trebuie făcută doar din punctul de vedere al beneficiilor omului. Şi alte specii au dreptul să existe şi ariile protejate sunt o cale importantă de a le da o ş ansă de supravieţ uire. Puţini europeni au văzut vreodată un urs sau o balenă dar celor mai mulţi le-ar părea rău ca aceste specii să dispară. Dezvoltarea nu reprezintă o nevoie universală, astfel încât câteva zone trebuiesc lăsate naturii sălbatice.

3. Categorii de arii protejate

A) Rezervaţii ştiinţifice

Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate.

Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigura un regim strict de protecţie, prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent.

Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I a IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) - Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată administrată în principal în scopuri ştiinţifice.

B) Parcuri naţionale

 Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic, sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.

Managementul parcurilor naţionale asigura menţinerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului atribuit.

Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general, pe suprafeţe mari de teren.

Parcurile Naţionale corespund categoriei II a IUCN – “Parc naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere”.

C) Monumente ale naturii

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie, pentru asigurarea integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi de deţinătorul terenului.

Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis.

Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN – “Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice”.

D) Rezervaţii naturale

Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.

Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice, educaţionale organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic, peisagistic, speologic, de zona umedă, marină, de resurse genetice şi altele.

Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN şi anume arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii de gospodărire.

  

E) Parcuri naturale

Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.

Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului promovând păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale.

De asemenea, se oferă publicului posibilitate pentru recreere şi turism şi se încurajează activităţile ştiinţifice şi educaţionale.

Parcurile Naturale corespund categoriei V IUCN- “Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreere”

F) Rezervaţii ale biosferei

Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţionala a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare eficientă a mediului natural şi a diversităţii biologice specifice.

Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului Omul şi Biosfera de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.

Pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare şi de valorificare a resurselor, după cum urmează:

1. Zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare al rezervaţiilor ştiinţifice.
2. Zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizaţiile date de administraţia rezervaţiei.
3. Zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului
4. deteriorat.
5. Zone valorificabile economic, prin practici tradiţionale sau noi, ecologic admise, în limitele capacităţii de regenerare a resurselor.

Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.

G) Zone umede de importanţă internaţională

Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede.

Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special ca habitat al păsărilor acvatice.

H) Situri naturale ale patrimoniului natural universal

Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate al căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de ocrotire şi conservare a sitului natural.

Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.

I) Arii speciale de conservare

Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conservă, menţine şi acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat.

Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor ca şi perturbarea speciilor pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan său proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului dar susceptibil de a-l afecta într-un mod semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ţinând cont de obiectivele de conservare a ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau proiecte în ariile respective care afectează aria, orice activitate în aceste zone se va face cu consultarea publicului. Ariile speciale de conservare sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 92/43/CCE din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi vor face parte din reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.

J) Arii de protecţie specială avifaunistică

Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conservă, menţine şi acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele specifice desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice.

Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile speciale de conservare.

Ariile speciale de protecţie sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice şi vor face parte din reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.

4. Parteneriate în managementul ariilor protejate.

 Pentru a fi eficienţi în munca lor, managerii ariilor protejate trebuie să conlucreze cu o gamă largă de parteneri din afara sectorului oficial al conservării naturii. Ei trebuie să conlucreze cu fermierii locali, cu firmele locale, pot folosi voluntari conservaţionişti. Cu cât vor încheia mai multe parteneriate pentru administrarea ariei protejate, cu atât mai mulţi oameni şi instituţii le vor asigura succesul.

Este foarte importantă formarea unei alianţe cu localnicii, astfel încât ei să se simtă incluşi şi nu excluşi de la ceea ce se întâmplă în ariile protejate. Este necesar ca reprezentanţii lor să facă parte din organele de management. În unele cazuri este recomandabil să se meargă şi mai departe şi să se instituie un sistem de management comun.

Managementul comun pentru arii protejate se stabileşte în baza unor acorduri. Acestea sunt acorduri de colaborare între agenţiile guvernamentale responsabile pentru ariile protejate şi diferiţi mandatari (grupuri organizate de utilizatori, firme, universităţi, organizaţii de conservare a naturii, etc.) pentru a dezvolta şi implementa un management specific.

Un astfel de acord va identifica: resursele ariilor protejate şi modul lor de folosire durabilă, în conformitate cu scopurile ariilor protejate; un sistem de drepturi şi obligaţii pentru aceşti utilizatori; proceduri de luare a deciziilor colective şi de rezolvare a conflictelor care ar putea apărea.

Pentru utilizatorii resurselor, managementul comun are avantajul că recunoaşte drepturile lor asupra resurselor. Pentru administratori, face ca managementul să fie mai fezabil şi mai eficient, în acelaşi timp respectând şi scopurile conservării.

Ariile protejate şi dezvoltarea durabilă locală.

În trecut, de multe ori s-a afirmat că scopurile comunităţilor locale şi cele ale ariilor protejate sunt în conflict. Drept urmare, administraţiile ariilor protejate au impus adeseori controale şi reguli care se bazau pe o “incompatibilitate” între cele două grupuri de interes şi astfel comunităţ ile locale au fost dezavantajate de prezenţa ariilor protejate în apropierea sau în jurul propriilor lor case.

De fapt însă, ariile protejate şi localnicii se pot ajuta reciproc şi pot deveni avocaţi ai necesităţilor fiecăruia dintre ei: comunităţ ile locale pot beneficia financiar şi în alte moduri de pe urma ariilor protejate iar ariile protejate pot beneficia de pe urma implicării localnicilor în planificare şi management.

Pentru aceasta însă, prezenţa ariei protejate trebuie să determine o politică ce încurajează creşterea economiei locale în mod durabil. Localnicii vor vedea valoarea ariei protejate ca o sursă de venituri şi locuri de muncă. Câteva dintre modalităţile de a realiza această sunt:

comercializarea produselor locale (vin, lichioruri, brânză, miere, apă de izvor, etc.) cu numele ariei protejate pe etichetă, aşa cum fac mănăstirile de multe secole;

dezvoltarea abilităţilor comerciale ale comunităţilor locale astfel încât ele să poată să vină în întâmpinarea nevoilor turiştilor, în special pentru cazare şi masă;

crearea unor ateliere meşteşugăreşti, deschiderea de puncte de vânzare în interiorul sau exteriorul ariei protejate, astfel încât să fie încurajată practicarea meseriilor tradiţionale şi valorificarea artizanatului local;

utilizarea calităţilor peisajului şi a împrejurimilor liniştite pentru înfiinţarea unor aşezăminte de sănătate şi case de odihnă;

încurajarea comunităţilor locale în realizarea unor muzee ale vieţii rurale şi în găsirea altor căi de evidenţiere a relaţiei lor cu natura;

dezvoltarea agroturismului legat cu vizitarea ariei protejate.

5. Managementul  ariilor protejate

 Odată ce a fost stabilită bază legală pentru ariile protejate, următoarele priorităţi sunt planificarea şi managementul eficient. Aici, prin “management” înţelegem planificarea, relaţiile cu guvernul şi cu comunităţile locale, aplicarea cercetărilor, precum şi sarcinile manageriale curente, cum ar fi: menţinerea potecilor, asigurarea serviciilor pentru vizitatori, educaţia ecologică, monitorizarea, pregătirea şi perfecţionarea personalului, etc.

Managementul eficient al ariilor protejate depinde în primul rând de existenţa unor instituţii adecvate. Acest punct este deseori punctul slab din sistemul ariilor protejate, în special în cele mai recente. În ciuda diferenţelor, sunt recomandate două acţiuni principale pentru fiecare ţară: un plan pentru sistemul naţional de arii protejate, care trebuie evaluat la intervale regulate şi un plan de management pentru fiecare arie protejată, mică sau mare. Acestea sunt instrumente vitale pentru asigurarea unui management eficient în orice situaţie.

Administrarea unei arii protejate depinde de obiectivele stabilite pentru acea arie. Aria este desemnată protej ării unei specii sau pentru încurajarea succesiunii naturale? Este pentru a conserva un mod de viaţă sau pentru a restaura vegetaţia? Sistemul categoriilor de management pentru arii protejate publicat în Legea Ariilor Protejate 462/2001 poate ajuta la asigurarea clarităţii în enunţarea obiectivelor potrivite pentru fiecare arie.

Ariile protejate, prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor, sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale.

Ariile protejate sunt percepute încă de foarte mulţi oameni, doar în sensul lor “conservaţionist”, fiind considerate adevărate „oaze” ale naturii sălbatice care trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează. Foarte puţin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie de fapt suportul “vieţii” şi implicit al dezvoltării socio-economice.

S-au constituit astfel, arii protejate care conservă zone naturale de pe glob, unde intervenţia omului este aproape inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este prezentă, cum e cazul peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală deosebită.

Monitorizarea creşterii reţelei globale a ariilor protejate, distribuţia lor şi obiectivele de management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se găseşte o anumită arie protejată şi, mai ales, cât este de eficient managementul ariei protejate.

Suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România este de aproximativ 20% din suprafaţa României. România are un capital natural extraordinar de bogat, fiind din acest punct de vedere una din cele mai bogate tari din Uniunea Europeană, capital ce oferă resurse inestimabile pentru o dezvoltare armonioasă pe termen lung. Cele mai valoroase elemente ale acestui patrimoniu sunt incluse în ariile natural protajate care ocupa aproape o cincime din teritoriul ţării.